Greșim când ne programăm să fim părinți perfecți

IMG_9636

Pentru că voi avea curând un training cu părinți, am început să mă gândesc la ce le voi spune, iar unul dintre subiecte vreau să-l împărtășesc, în avans, pe blog. Unii părinți vin la astfel de traininguri pentru a afla ceva nou despre relația părinte-copil, dar majoritatea vin pentru că îi deranjează ceva în relația cu copilul, nu fac față rolului de mamă sau tată, se simt depășiți de unele situații din familie sau de la grădiniță\școală. Vom vorbi despre acestea și despre altele, dar aici vreau să mă refer la un aspect. Prima eroare în educarea copilului, după părerea mea, se produce în mintea părinților mult înainte ca acest copil să se nască. Și mie mi s-a întâmplat la fel, într-o anumită măsură. Noi credem că o să fim niște părinți foarte buni, mult mai buni decât au fost părinții noștri pentru noi. “Părinții mei n-au știut de ce am avut eu nevoie, – ne zicem, dar eu știu exact de ce are nevoie un copil și o să-i ofer copilului meu tot ceea ce îi trebuie.” Desigur că vrem să-i oferim copilului tot ce e mai bun, dar știți cum e cu intențiile bune și unde te pot duce uneori…

Dacă noi nu am primit ceva de la părinții noștri și am rămas frustrați, asta nu înseamnă că și copilul nostru are nevoie de același lucru. De exemplu, eu eram un copil sociabil, dar părinții mei nu m-au dus la grădiniță, iar pe strada unde trăiam noi erau foarte puțini copii. Eu am crescut cu senzația că nu am avut suficientă comunicare cu semenii până la șapte ani, de aceea am ținut să-mi dau primul copil cât mai devreme la grădiniță și să-l introduc oarecum forțat în diverse cercuri de copii, ca să înțeleg mult mai târziu ce greșeală am făcut. El nu avea deloc nevoia de a se afla printre copii, așa cum credeam eu, nu la vârsta la care am considerat eu, nu de atâta comunicare și nu cu atât de mulți copii.

Copiii noștri nu sunt niște prelungiri ale noastre. Ei se pot naște cu alt temperament, alt sistem de percepție, se dezvoltă în alt ritm. Și părinții se trezesc oarecum uimiți în fața acestor constatări. Dar de ce nu vrea el să danseze, dar cum să nu-i placă circul, dar cum să nu-i placă să citească, cum să nu-i placă vioara sau pianul? Pentru că poate nu a venit încă gustul pentru aceste activități sau nu i-au fost prezentate în așa fel încât să-i placă, poate are alte preferințe, poate îi este frică de clovni etc. Orice împotrivire a copilului, însă, este percepută de unii părinți ca un rateu. Ca și cum ceva nu ar fi în regulă, fie cu ei, fie cu copilul, atât de preocupați suntem să fie totul cum trebuie, cum știm noi că trebuie să fie.

Alt motiv pentru care consider că nu trebuie să ne programăm să fim părinți perfecți, este că tot noi vom avea de suferit când vom constata că nu am fost atât de buni sau ne-o va spune propriul nostru copil când va mai crește. Ne vom simți vinovați sau ne vom apăra spunând că am făcut totul pentru ei. Copii însă nu au nevoie nici de sentimentul nostru de vină, nici să facem totul pentru ei, dar mai ales să-i facem responsabili pentru sacrificiile noatre. Ei nici măcar nu au nevoie de niște părinți perfecți. Pentru că dacă vreți să le transmiteți această senzație, veți greși dublu – 1. Pentru că nu sunteți perfecți și vă mințiți copilul și 2. Pentru că într-o zi va descoperi asta și se va simți trădat.

Nu încercați să fiți în fața copilului altfel decât sunteți, fiți naturali, recunoașteți când greșiți, dați-i motive să se mândrească de voi, lăudați-l când face ceva bun și iubiți-l necondiționat. Cel mai important lucru pe care îl puteți face ca părinte, este să-i transmiteți încrederea că îl iubiți și îl veți iubi mereu pentru cine este. Puteți fi nemulțumit sau supărat pentru ce face, dar asta nu înseamnă că nu îl mai iubiți. Un părinte care nu-și  condiționează niciodată dragostea, deja este un părinte bun.

Voi dezvolta acest subiect la training, probabil și în postări viitoare pe blog.

 

Încearcă să-ți găsești un loc al tău, locul puterii

IMG_6042

Încearcă să găsești un loc în casa ta pe care să-l poți numi locul tău sau locul puterii. Preferabil este să fie un loc izolat, o cameră separată. Dacă nu este posibil, atunci să fie un colț unde să-ți pui o pernă pe jos sau un fotoliu, un scaun. Important este ca cel puțin în mintea ta acest spațiu să fie izolat și să-ți aparțină. Începe să încarci acest spațiu cu prezența ta. La început trebuie să fii de fiecare dată conștient că este spațiul puterii tale și să începi să-l încarci cu tot ce îți poate reface puterile. De obicei acestea sunt amintiri frumoase, gânduri sau afirmații pozitive, rugăciuni sau meditații. Dacă faci anumite exerciții sau practici, e bine să le faci în același loc. În scurt timp, vei simți cum spațiul parcă se umple, devine mai dens și are un confort aparte. Dacă ai animale în casă, acestea vor tinde să-ți ocupe locul de fiecare dată când va fi liber. Dacă îți creezi un asemenea loc, în scurt timp vei observa cât de fericit te poate face. Când te vei întorce obosit(ă) sau supărat(ă) acasă, vei merge direct în acel loc care te va ajuta să te descarci de negativism și să te încarci cu forțe noi, cu energie pozitivă.

Ai observat probabil cât de mult le place copiilor să-și facă un cort din cearșafuri, insulițe din perne, să se ascundă după perdea pe un pervaz. Această izolare este o necesitate naturală a psihicului pentru a se reface și a reveni în activitate cu mai multă forță. Doar în singurătate poți să te întâlnești cu tine însuți, poți să auzi acea voce interioară care îți va oferi cea mai bună soluție la problema pe care o ai. Majoritatea oamenilor mărturisesc că cele mai bune decizii le iau în timp ce rămân singuri în casă sau în birou, fac o plimbare prin parc sau făc un duș. Trebuie să oferim psihicului și fizicului nostru pauze scurte, dar repetate, pentru a putea funcționa eficient. Fizic obosim și ne reface somnul, dar de psihic trebuie noi să ne îngrijim și să-i oferim pauze în mod conștient.

Despre putere

10251982_1514636858796003_3171147002873871503_n (1)

Cine este un om puternic? Un răspuns care ne vine automat, este că un om puternic este un om care are putere. Dacă ne referim la partea fizică, da. Cine are forță și rezistență fizică, este puternic. Dacă vorbim despre o persoană inteligentă, un geniu in matematică, de exemplu, acesta este puternic în domeniul său. Desigur, în fața unui halterofil, puterea sa nu are nici o valoare și invers. Spunem că un om care are bani și influență este puternic, dar pomenit într-o pădure, în fața unui urs, puterea sa financiară nu-l va ajuta cu nimic. Deci putem fi de acord că puterea este o noțiune relativă.

Totuși, visul oricărui băiat este de a deveni un om puternic, iar înțelegerea a ceea ce înseamnă asta vine din familie, în special de la tată. Unii tați își duc băieții la box să le dezvolte forța fizică, alții îi duc la șah să le dezvolte mintea, alții îi iau cu ei la biserică să le dezvolte spiritul etc . Cert este că bărbații, și cei mici și cei mari, își doresc să fie cât mai puternici și acționează ca să-și realizeze acest scop. Acest lucru este minunat, pentru că bărbații sunt cei care ne protejează, ne apără, ne aduc hrana în casă, iar ca să poată face toate astea, au nevoie de putere, de energie și de competențe. Există o problemă de substanță aici – mulți tați, bărbați, băieți, trăiesc doar iluzia puterii, axându-se pe un singur aspect, cel mai des pe cel fizic la începutul vieții, apoi pe cel material sau intelectual. Puțini înțeleg că puterea adevărată este cea psihică și ea este un fel de fundament pentru toate celelalte. La ce îți servesc mușchii, banii sau cunoștințele, dacă nu știi să le gestionezi. Dacă în interior ești slab, la un moment dat le vei pierde pe toate. Aici am vrut să ajung. Eu cred că să fii puternic în interior înseamnă 1. să ai echilibru emoțional, 2. niște valori clare și 3. să ai un crez. Când acestea trei se împletesc, formează un fel de “tulpină” a personalității. Această “tulpină” se întărește cu anii prin realizări, prin scopuri atinse, prin experiențele trăite.  Desigur echilibrul se educă, iar emoțiile trebuie învățate a fi gestionate. Unui băiat trebuie să i se explice consecințele agresivității, de exemplu. Valorile le preia din familie de obicei, dar și de la oamenii pe care îi admiră, care sunt un exemplu pentru el. Pe parcursul vieții valorile se schimbă, dar important este ca ele să existe la fiecare etapă de dezvoltare a băiatului. Iar când spun crez, ma refer în primul rând la încrederea în sine, la acea siguranță pe care trebuie s-o aibă orice bărbat că va reuși, indiferent de obstacolele din calea sa.  

Am scris mai mult despre bărbați pentru că noțiunea de putere se asociază mai mult cu ei, ceea ce nu înseamnă că femeile nu pot fi puternice. Puterea femeilor este în feminitatea lor, iar aceasta le este dată din născare. Trebuie doar să aibă grijă să n-o piardă, ci dimpotrivă, s-o dezvolte și să învețe să se bucure de ceea ce îi poate oferi aceasta, indiferent la ce etapă a vârstei. Femeia posedă o putere divină, ea este creatoare de viață. La ce putere mai mare poți aspira? Dar nu toate femeile realizează cu ce sunt înzestrate și încearcă mereu să devină mai „bărbate” – să demonstreze că și ele pot să-și pună scopuri și că pot să le obțină, că pot crește în carieră, că pot câștiga bani. Foarte bine, dar aceste lucruri trebuie făcute mereu cu grija de a nu te pierde în ele și mai ales de a nu-ți pierde feminitatea, adică adevărata putere feminină.

Bărbați sau femei, suntem puternici atunci când avem acces la potențialul nostru, știm cine suntem și ce vrem, atunci când avem încredere în legile Universului și în noi, atunci când știm că orice ni se poate lua în viață, dar puterea interioară va rămâne mereu parte din noi și ne va ajuta să recuperăm orice pierdere, oricând.

După Ziua Familiei, despre șabloane și prejudecăți

IMG_5197

Îmi povestea mama despre bunicul și bunica ei, cum adunau copiii și nepoții în casa lor, cum le-au salvat viețile în timpul foametei, dar și alte lucruri care ilustrau momente foarte simple, dar sănătoase și autentice de viață de familie. Mă cutremurau aceste povești, îmi dau fiori și acum, când mă gândesc la ele. Sunt sigură că atât eu, cât și alți nepoți, am rămas cu ceva bun din aceste istorii de familie. Între timp însă fiecare ne-am împrăștiat în lumea largă, trăim schimbările care au loc, ne adaptăm fiecare cum putem la modul în care a evoluat familia, într-o lume total diferită de ceea ce știam din poveștile bunicilor.‎

Atmosfera din familiile moderne este uneori greu de definit, tot mai greu de observat valorile tradiționale ale familiei, instituția familiei parcă s-a birocratizat cumva, dar a devenit și prea materială, în unele familii carierismul a omorât viața de familie în adevăratul sens al cuvântului, oamenii trebuie să câștige tot mai mulți bani, pentru a face față vieții moderne și costisitoare, cu nevoi materiale tot mai dificile, cu tentații tot mai mari, cu o concurență profesională tot mai mare și cererințe tot mai grele. Iar asta crează adevărate drame uneori, mulți se pierd în atmosfera de la muncă, iar când revin în familie nu se pot debarasa de tensiunea de la birou, nu mai au puterea să se bucure de lucrurile frumoase de acasă, deseori nici măcar nu le mai observă.‎  Nu trebuie să ne limităm la a căuta vinovați în jurul nostru pentru că ni se întâmplă asta, mai întâi trebuie să conștientizăm că modul în care ne comportăm în familie ține de noi, decizia de a lăsa la ușa casei problemele exterioare tot de noi ține, noi suntem cei care decidem cum vrem să fie atmosfera în familia noastră. Dacă în casă e tensiune, înseamnă că așa am ales noi să fie, unul a ales să își descarce supărările, altul a acceptat ca acest lucru să se întâmple și poate chiar l-a încurajat.

Nimic din lumea materială nu ar trebui să schimbe sensul real pentru care familia a fost întemeiată, ‎nu lăsați necazurile exterioare, indiferent de unde sunt ele, să vă umbrească viața de familie, nu vă descărcați în familie supărările acumulate la muncă, nu vă „abandonați” familiile în favoarea carierei și a banilor. Nici cariera si nici banii nu vă vor oferi vreodată dragostea și căldura unei familii, vă vor da poate multă putere, dar o putere exterioară, care poate vă hrănește mintea, dar vă înfometează sufletul și vă lasă fără putere interioară. 

Și societatea noastră trebuie să se modernizeze, să nu mai promoveze șabloane despre cum trebuie să arate familia, ci să permită fiecărui individ să-și definească familia așa cum o simte el și cum se regăsește mai profund în ea. Familiile noastre sunt diferite, noi suntem diferiți, viețile noastre sunt diferite și e normal să fie așa, nu preluați modele false și nu încercați să le urmați doar pentru că vi se pare că familia respectivă e perfectă. De câte ori nu ați avut surpriza să descoperiți realitatea dintr-o familie pe care o considerați perfectă, când soții s-au despărțit sau ați aflat diferite lucruri neplăcute care se petreceau la ei? Ați trăit dezamăgiri pentru că nu înțelegeați cum acea familie, pe care o considerați model, a ajuns la o astfel de situație. Dar de ce să căutați un model, de ce să vă uitați după familii „perfecte”? Nu căutați modele în exterior, trăiți doar în interiorul familiei voastre, autentic și cu pasiune.

Nu uitați că familia este acel loc intim, privat, unde sunteți apărați, unde nu sunteți judecați, unde găsiți tot timpul o vorbă bună, un zâmbet, întelegere, poate singurul loc în care sunteți acceptați necondiționat așa cum sunteți. 

Încearcă să treci natura prin tine, nu trece superficial prin ea

11048671_1579689015624120_342820983323645967_o

Vine week-endul, vremea e frumoasă, noi suntem mai predipsuși să ieșim în natură. Dar ce facem acolo? Frigărui? Ne scăldăm într-un lac? Practicăm un sport? Foarte bune și astea, dar natura ne poate oferi și altceva, resurse foarte utile pentru relaxarea noastră psihică, pentru limpezirea gândurilor.

Încearcă nu doar să treci prin natură, încearcă să o urmărești în mișcare. Timp de cinci minute (nu mai puțin) urmărește cum se mișcă norii pe cer, cum curge apa în râu, cum se mișcă frunzele pe copaci sau cum pâlpâie flacăra unui rug, urmărește traseul unei furnici, zborul unei păsări etc. Urmărește natura în mișcare, cu ochi de copil, ai mai făcut asta, sunt sigură, trebuie doar să-ți amintești. Când erai copil, nu aveai gânduri sau griji care să te sustragă și te lăsai absorbit de proces. Acest proces se numește contemplare, un fel de mirare și gândire profundă, un moment de relaxare, limpezire a gândurilor și încărcare cu energie. E ca și cum ai deschide o fereastră prin care aduci ceva din exterior, din trecut și raportezi acel ceva la ceva interior, la prezent, la tine însuți, la relațiile dintre tine și ceilalți.

Prin contemplare reușești să privești în interiorul tău, să-i înțelegi mai bine pe alții, dar și să descoperi anumite mecanisme ale funcționării vieții în general. Contemplarea naturii te ajută să vezi măreția și grandoarea sa, te ajută să te simți parte a acestui Univers și să vibrezi la unison cu el, fie și doar pentru cinci minute. Suntem parte a naturii, ea este aliatul nostru cel mai puternic în a ne ușura orice suferință, asta dacă nu trecem superficial prin ea. Noi adesea ne percepem separați de natură, o privim dintr-o parte, îi admirăm frumusețea, dar uităm că noi înșine suntem natura și putem beneficia de toate resursele ei.

Week-end frumos și relaxant!

De ce îi rănim pe cei dragi

Sanda-F-0023

Deseori ne purtăm inacceptabil cu propriii copii, cu soțul/soția, cu fratele sau sora, cu părinții. Le spunem cuvinte care dor, apoi regretăm și ne simțim vinovați. Apoi iar ne supărăm, iar ridicăm vocea și îi rănim… Suntem conștienți că nu procedăm bine, dar nu reușim să ne controlăm, supărarea ne orbește și nu mai vedem suferința de pe fața celuilalt, ne surzește și nu mai auzim nici un argument. Cea care controlează situația este emoția (de supărare sau furie). Dar cum se întâmplă că le producem suferință tocmai acelora pe care îi iubim mai mult?

Cauza se află adânc în inconștientul nostru și, din păcate, formează un cerc vicios. Când se naște copilul, mama este universul său, este cea care îi satisface toate necesitățile, este adorat de ea și de toată familia . Pe măsură ce crește, copilul descoperă că nu este singurul adorat de mama, că mai există frați și surori, că mama îi iubește și pe ei, și pe tata, că mama îl lasă la grădiniță ca să meargă la serviciu, că nu toți și nu mereu sunt binevoitori, că există pedepse etc. Toate acestea sunt lucruri normale și fac parte din dezvoltarea unui copil, dar sunt percepute de acesta (inconștient) ca trădări. Atunci când copilul va crește, el se va răzbuna, în diferite feluri, pentru suferința pe care i-au provocat-o (inconștient) membrii familiei lui, în special pentru momentele de agresivitate, de nedreptate, pentru pedepsele pe care nu le-a înțeles. Pe de altă parte, părinții își crează uneori așteptări de la copii: „copilul meu va fi nu știu cum și nu știu cine”. Când copilul deviază de la imaginea creată de părinți, el este imediat „adus pe calea cea dreaptă”, prin explicații, certuri, pedepse. Acestea îi dau senzația copilului că dacă nu este așa cum vor părinții, înseamnă că nu este în regulă, a dezamăgit, este rău, i-a trădat și el pe ei. Comportamentul lui va fi cel mai adesea unul agresiv. La fel se vor manifesta și părinții. Conflictul este gata, iar situații care să-l accentueze vor apărea iar și iar, până când cineva din familie (un adult, desigur) va conștientiza unde se află rădăcinile problemei.

Alt motiv pentru care îi rănim pe oamenii apropiați, este că ne simțim justificați s-o facem, ne gândim „cine o să mă înțeleagă, dacă nu ai mei?”. Ne întoarcem acasă de la serviciu tensionați, supărați pe șef sau pe un coleg, cărora nu am putut sa le spunem în față tot ce gândim și ne descărcăm pe cei de-acasă. În astfel de momente nu suntem în stare să vedem ceva pozitiv, tot ce avem nevoie este să ne descărcăm nervii și, dacă nu am reușit s-o facem cu vinovatul propriu zis, vom găsi orice motiv de greșală a celui de lângă noi, să ne descărcăm pe el. Bineînțeles că nu suntem atât de malefici încât să planificăm toate acestea în cap, în drum de la serviciu spre casă, nu-i jignim pe cei dragi intenționat și nu ne dorim ca ei să sufere. Dar… ne simțim neînțeleși, frustrați, deprimați și nu ni se pare drept să suferim doar noi, nu ni se pare normal ca cineva să fie bine când nouă ne este atât de rău. Îi rănim pe cei apropiați pentru că știm că gradul lor de toleranță față de noi este mult mai mare, pentru ca ne iubesc și vor răbda, deci avem senzația că nu riscăm nimic. Oare chiar nu riscăm nimic?!

Ar fi mare păcat să nu acordăm atenția necesară acestui subiect, să nu încercăm să reparăm cât mai repede situațiile conflictuale din interiorul familiei, în primul rând. Dacă azi vom neglija relațiile cu cei apropiați, maine ne putem trezi cu ei foarte departe. Câte cazuri sunt când copiii nu mai vin nici măcar sa-și viziteze părinții, atât au rămas de afectați de relațiile proaste cu ei, câte divorțuri au loc pentru că la un moment dat unul dintre parteneri sau ambii au decis ca-și pot permite să-și descarce nervii unii pe alții, câte prietenii au fost distruse din motive de ignoranță față de nevoile celuilalt. 

Dar ce putem să facem? Cred că putem să ne protejăm copilul de a se simți trădat și de a-și dori să se răzbune, dacă îl creștem cu multă dragoste și înțelegere, dacă îl lăsăm sa se dezvolte ca personalitate individuală, să nu încercăm să-l facem să fie cum vrem noi. Mai putem să încercăm să înțelegem cât mai bine psihologia copilului, pentru a evita scenele de agresivitate, dar în primul rând să ne înțelegem cât mai bine pe noi înșine, pentru a nu ne lăsa pradă emoțiilor, a nu ne crea așteptări false, pentru a nu evalua ceea ce face copilul nostru prin prisma acestor așteptări false. Copilul nu este o prelungire a noastră, este un om diferit de noi. E bine să observăm aceste diferențe, să observăm ce îi place lui să facă și să încurajăm asta, să nu mai proiectăm asupra lui neîmplinirile noastre personale sau profesionale, să nu încercăm să ne luptăm cu aceste neîmpliniri transferându-le asupra copilului nostru, să ne înțegem corect trecutul și să nu mai căutam compensări în prezent. Cred că mai putem să încercăm să conștientizăm de fiecare dată motivele supărării noastre și să găsim alte soluții pentru a ne calma (discutarea subiectului, sport, plimbări, yoga, ocupații preferate, orice simțim că ne ajută să scoatem tensiunea și să ne echilibrăm emoțiile). Descărcați-vă emoțiile negative prin activități în care nu vă răniți apropiații. Aducerea emoțiilor negative din exterior în interiorul familiei, nu rezolvă problema, ci crează încă una, poate mult mai gravă și dureroasă.

Prețuiți ce aveți frumos în jurul vostru!

P.S. E o temă foarte complexă si sensibilă, voi reveni la ea pe blog și la seminariile pe care le țin. 

Încearcă să-ți controlezi respirația, controlează-ți mintea, relaxează-te

Anshulesik-4305

Vă propun un exercițiu simplu, dar cu beneficii ‎foarte bune pentru relaxare și pentru controlul minții.

Întinde-te pe podea, pe un covoraș, pe spate. Pune o carte subțire sau o foaie de hârtie pe abdomen. Ține palmele orientate spre tavan și relaxează total corpul. Apoi începe să-ți urmărești respirația în așa fel încât atunci când inspiri, abdomenul se umflă și foaia se ridică, iar când expiri, abdomenul și foaia coboară. Ai grijă ca expirația să fie de două ori mai lungă decât inspirația. Poți să numeri, dacă ți-e mai ușor – 1,2,3 inspir, 1,2,3,4,5,6 expir. După ce intri în ritm, închide ochii, dar continuă să respiri la fel. Când obosești, fă o pauză și respiră așa cum ești obișnuit, apoi reia respirația după modelul nou învățat.

Această practică are foarte multe beneficii asupra corpului și a minții. Te ajută să activezi sistemul nervos parasimpatic, care răspunde de calmul psihic, astfel începi să capeți control asupra minții, îți oprește fluxul gândurilor, pentru că te ține concentrat asupra procesului de respirație, îți angajează mușchii abdominali și te ajută să ai un abdomen plat și chiar să scazi în greutate, daca vei practica des acest exercitiu.

 Succes!