Stereotipuri despre singurătate

41-MM05_Marilyn_Monroe_Tin_Sign_Happy_Alone

Sunt multe stereotipuri în societatea noastră legate de singurătate, sunt prea mulți oameni care îi judecă pe cei singuri și ajung să le pună chiar diagnostice nedrepte și false.

Mai demult, singurătatea era considerată aproape o boală. O femeie singură, care a trecut de 25-30 de ani, era (și mai este) tratată aproape ca o paria, ca un om neputincios, un om cu probleme. Chiar dacă această femeie a dezvoltat o afacere, are 2-3 facultăți si nenumărate specializări profesionale, are un cerc de prieteni în care se simte bine, iși permite să zboare în vacanțe la Paris sau Roma, toate astea nu contează dacă nu are un bărbat alături. Și vecina ei, care nu are nimic din toate astea, dar îl are pe Mișa, se va simți justificată să spună „săraca, nu are și ea un bărbat la casă”. Să ai bărbat, să fii căsătorită,  la noi e considerat de către unii a fi apogeul tuturor realizărilor. Ca și cum a fi într-o relație este tot ce-și dorește o femeie, dacă nu are o relație, nu are nimic. Am auzit că unele mame chiar își educă fiicele într-un astfel de spirit. În spiritul veșnicei dependențe de partener, emoționale și financiare. E o problemă de mentalitate, pe care societatea noastră ar fi cazul să înceapă, măcar încetișor, să o depășească, să nu mai fie judecați oamenii după stereotipuri demult depășite în lumea modernă.  O femeie este în primul rând femeie în lumea ei, bărbatul vine să-i completeze această lume, să o împlinească pe alte planuri, atunci când vine sau dacă vine.

Cunosc istoria unei femei care a făcut tot posibilul să plece din țară, atât se simțea de necăjită de toți pe acest subiect, era privită ca un om nerealizat doar pentru că nu era văzută cu un bărbat lângă ea și nu exista acea împlinire șablonară pe care o căutau cei din jurul ei. Odată plecată și stabilită într-o țară din Europa, a descoperit că nu o deranjează deloc să fie singură, dimpotrivă, se simte chiar foarte bine, iar acolo un om singur nu este privit ca un om bolnav.

Este minunat sa-ți găsești jumătatea, scriu asta și din propria experiență, să te regăsești în bărbatul\femeia iubit\ă, să ai o relație frumoasă. Dar dacă nu este să fie ( și uneori nu este sau nu este acum) , de ce opțiunea de a fi singur este atât de rea? A putea sa-ți acorzi timp, să te ocupi de ceea ce-ți place, să fii responsabil de propriile decizii, să te duci unde vrei, când vrei, cu cine vrei, mi se pare un lux astăzi. Sunt mulți cei care își iubesc casa, pisica sau orhideea. Ei revin in zona lor de confort, acolo unde totul este cunoscut și plăcut și ar putea să se bucure de toate astea dacă n-ar fi mediul care le bagă în creier ideea că așa ceva nu este normal. Că nu poți să te simți fericit dacă ești singur. De ce? Un om care se simte bine să iasă singur la o plimbare, să meargă singur la un concert sau un film, mi se pare a fi un om  împăcat cu propriul Eu, cel puțin la etapa respectivă. A te simți bine în propria companie, iarăși, e un semn de maturitate, de autocunoaștere.

În același timp, poți să cunoști mulți alți oameni, să comunici intens, să ai mai multe relații poate, să înveți ceva din ele și să decizi tu dacă îți dorești să ai un partener de viață sau nu. Și dacă dorința va fi în favoarea singurătății, poate că așa trebuie să se întâmple, pentru cât timp, asta doar tu decizi, nu decide societatea pentru tine. Pentru că orice relație are un sfârșit. Și mai rău este dacă acest sfârșit se produce în interiorul relației și te simți singur fiind în cuplu. Iar la aceast ultim aspect, ar trebui să reflectăm mai mult… Cine e mai nefericit, cel care e singur și își asumă conștient această singurătate sau cel care se simte singur în interiorul unei relații?

Dar mulți nu decid în favoarea cuplului și nici în favoarea singurătății, ci în favoarea societății. Prin acest text nu promvez singurătatea în detrimentul relației de cuplu, ci promovez normalitatea împotriva stereotipurilor depășite și a judecăților nedrepte.

Fiți fericiți, singuri sau împreună, cum vă e bine, dar decideți voi asta!

Știm să fim împreună de Paști?

AnshuLesik-4267

Cea mai colorată și cea mai frumos mirositoare sărbătoare. Cu ouă și cozonac, cu lalele, cu bucate alese pe masă, cu cei mai apropiați oameni în jurul mesei. Eu am numit-o sărbătoare-adunătoare. Toți se adună de dimineață acasă la părinți, finii își vizitează nașii, nepoții bunicii, prietenii. Ne adunăm în grupuri, mai mici sau mai mari, stăm împreună, ieșim împreună, pentru că vrem să fim împrună. Ne dorim asta. Ne iubim apropiații, le dorim binele.

Aproape că avem un tablou idilic, la prima vedere. Întrebarea este: știm noi să fim împreună, să stăm împreună de sărbători? Sau uneori ne fură discuțiile „veninoase”, bârfele despre vecinii care și-au mai construit sau demolat ceva, despre politică, ne amărâm, ne indignăm, ne îngrijorăm. După ce terminăm cu asta, de multe ori apare și tradiționalul „băgat în viața personală” a unora dintre cei aflați la masă, tachinări, care uneori ating limita jignirii sau chiar o depășesc, punându-i într-o situație delicată față de cei prezenți. De ce îi atacăm pe cei care ne sunt dragi, de ce îi facem să se simtă neplăcut și o facem public, de ce uneori nu putem să fim împreună și doar să ne bucurăm unii de alții, să trăim aceste sărbători în familie și să nu aducem lucrurile exterioare înăuntru? Despre toate acestea, dar și despre ce se ascunde în spatele dorinței inconștiente de a-i produce durere unui om apropiat, o să scriu un text separat. E o problemă complexă și merită o abordare mai consistentă.

Acum aș vrea doar să ne amintim că o sărbătoare, mai ales una ca Paștele, presupune multă bucurie pentru TOȚI. Nimeni nu trebuie să fie trist în aceste zile sau să se simtă umilit. Nimeni nu trebuie să se simtă singur și străin printre ai săi. Trebuie să învățăm să fim împreună, să ne acceptăm așa cum suntem, să vedem doar ceea ce ne apropie, nu ceea ce ne separă sau ne imaginăm că ne separă. Măcar “o dată în Paști”, cum se spune la noi, să ne gândim la acest lucru, să lăsăm Lumina Învierii să ne încălzească inimile, ca să fim mai buni și mai iubitori, să ne lumineze mintea pentru a putea discerne când producem durere și când aducem bucurie.

Paște fericit să aveți, oameni frumoși, fiți împreună!

Anshulesik-5821

Încearcă să….

RYB_0516

Încearcă să închizi ochii și să-ți imaginezi persoana pe care vrei s-o ierți, sa-ți imaginezi că stă chiar în fața ta. Unește palmele în fața pieptului și îndreaptă-le cu vârfurile degetelor spre persoana dată. Imaginează-ți că un șuvoi de lumină (care reprezintă iertarea divină) vine de sus, te pătrunde prin creștetul capului, face o curbă în dreptul inimii, trece prin inimă și iese prin palme și prin vârfurile degetelor și intră în inima persoanei pe care vrei s-o ierți.

Este un exercițiu extraordinar pentru începători, pentru că nu te implică direct în procesul iertării. Adică, dacă ești încă foarte tare supărat și nu poți să trimiți iertarea direct din inima ta, poți cel puțin să o lași să treacă prin tine, să lași Divinitatea să lucreze prin tine. Incearcă să nu te gândești la nimic, lăsă-te dus de acest proces. Dacă vei practica zilnic acest exercițiu, în scurt timp vei vedea cum se schimbă atitudinea persoanei respective față de tine.

Încearcă!

Gânduri despre iertare… în Săptămâna Mare

10589

De câte ori abordez acest subiect, am senzația că mă scufund undeva foarte adânc și acolo, în adâncime, continui să sap ca să ajung la un izvor cu apă curată. Se întâmplă la fel, fie că vorbesc despre iertare la seminar, fie că atingem tema iertării cu un client, în lucrul individual. Este un moment de răscruce și știu că cine reușește să-și deschidă inima pentru iertare totală, va fi total vindecat. Dacă reușim să ajungem la acel izvor, apa lui va spăla tot noroiul care s-a adunat pe parcursul întregii vieți. Cred că e cel mai dificil lucru de realizat într-o terapie, dar și în viață în general. De ce ne este atât de greu să iertăm? Pentru că ne simțim nedreptățiți și dezvoltăm acea conștiință de victimă, cineva a procedat incorect față de noi și poartă responsabilitate că viața noastră nu este liniștită și fericită.

Dar pe cine ne supărăm dacă nu ne naștem în țara care trebuie, în familia care trebuie, cu aspectul fizic care trebuie? Cui îi spunem “n-o să te iert niciodată pentru ce mi-ai făcut”? Nu avem pe cine învinui, deci fie acceptăm că există o logică, o structură, un plan divin, din care facem și noi parte, dar care nu ne este dat sa-l cunoaștem până la capăt, fie nu acceptăm și începem să căutăm vinovații.

Primul pas spre iertare este conștientizarea faptului că nici noi, nici alți oameni, n-am creat această lume, ea a fost creată de o putere supremă, cu o anumită intenție.

Al doilea pas este conștientizarea faptului că tocmai de asta am fost creați “dupa chipul și asemănarea Lui”, ca să fim și noi creatori, adică să ne creăm propria viață, să fim resposabili de ea și prin tot ceea ce facem să ne aproapiem cât mai mult de El.

E de la sine înțeles că un om care nu crede decât în lumea materială și e fixat doar pe realitate (așa cum o vede el!), nu va putea să parcurgă acești doi pași. Cei care însă cred că noi suntem suflete venite pe pământ să trăim o experiență umană, vor învăța mult mai ușor să ierte. Iar cei care vor ști că orice situație sau oamenii din viața lor, sunt pentru  a-i învăța ceva și îi vor percepe ca pe niște lecții și ca pe niște învățători, aceia nu vor trebui niciodată să ierte, pentru că nici nu se vor simți supărați. O idee foarte greu de digerat într-o societate în care ne-am obișnuit să ne găsim scuze la tot pasul, să dăm vina pe alții pentru ce nu merge bine în viața noastră, să cultivăm asiduu o mentalitate de victimă.

Se spune că Dumnezeu a creat ființe perfecte și o lume perfectă, dar noi nu mai putem să vedem acest lucru pentru că între realitate și ceea ce vedem se interpune gândul. Deci tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viața noastră, reprezintă o consecință a gândurilor noastre. Pentru a putea ierta pe cineva, trebuie sa-ți schimbi gândurile despre acel cineva sau să încetezi să-l judeci. Atâta timp cât vei gândi rău despre cineva, îi vei influența comportamentul, pentru că el va tinde să corespundă percepției tale despre cum este el. Pentru a înceta să judecăm oamenii, trebuie să ne redobândim inocența – starea în care nu punem etichete, nu suntem obsedați de câștigul personal, nu încercăm să fim altcineva. Un copil își iartă ușor părintele care l-a certat, pentru că nu are încă o imagine despre acel părinte, supărarea lui nu se poate agăța de nici o judecată, judecățile nu s-au format încă. A fi matur însă, înseamnă să poți să faci acest lucru conștient și să poți să ierți conștient.

Și totuși, cu cât mai mult vom încerca să “gândim” subiectul iertării, cu atât îi vom da dreptate lui Einstein, că “O problemă nu poate fi rezolvată la nivelul gândirii care a generat-o”. Intelectul deseori ne încurcă, nu ne ajută să rezolvăm o problemă. De aceea trebuie doar să conștientizăm problema, apoi să începem să ne purificăm gândirea care a atras-o, printr-un proces de căință și iertare, urmat de rugăciune. Asta e ceea ce poate face conștientul. Restul este treaba inconștientului, restul este credința în vindecare, restul este catharsis și eliberare.

Sunteți puternici, puteți ierta!

„Cei slabi nu pot ierta niciodată. Iertarea este atributul celor puternici.” – Mahatma GandhiGandhi-Pencil-Drawing

 

De Florii

20160416_140058

Sărbătoarea de Florii are o semnificație profundă și frumoasă în același timp – biruința vieții asupra morții, înaintarea lui Iisus spre jertfa de pe cruce și întâmpinarea Sa de către oameni cu ramuri de finic, la noi cu ramuri de salcie, de liliac, cu mâțișori. Cel mai înălțător gest cunoscut în istoria omenirii, gestul lui Iisus Hristos de a se sacrifica pe El, fiul lui Dumnezeu, pentru ca noi, oamenii simpli, să trăim și să onorăm această jertfă. Totuși, nu se întâmplă chiar așa…

Sunt mulți cei care demult au încetat să mai trăiască, am văzut prea mulți oameni care și-au pierdut interesul față de viață, oameni vii (îmi vine să pun cuvântul în ghilimele), cu ochii stinși. Nimic nu mă întristează mai tare decât să-i întâlnesc și să le văd privirea nevăzătoare. Sunt sinucigași camuflați și, de obicei, trăiesc printre oameni cu aceleași tendințe. În mod conștient sau inconștient, ei și-au spus la un moment dat „am pus cruce pe viața mea”, de parcă ar avea această putere, de parcă ar fi ei Dumnezei. Greșeala lor constă în aceea că ei cred că în viață ți se dă o șansă, una singură. Dacă ai ratat-o, înseamnă că ți-ai ratat viața. Dacă nu ți-ai ales la 18 ani profesia potrivită, gata, s-o schimbi la 40 e deja târziu. Dacă nu ai reușit să devii campion în sport, gata, ești un ratat. Dacă nu-ți răspunde partenerul cu dragoste și afecțiune, gata, vei rămâne veșnic singur și nefericit. Viața este alcătuită dintr-o multitudine de șanse care ne stau la îndămână, la fel cum suntem înconjurați de o mulțime de oameni și cu fiecare din ei am putea începe o relație de prietenie sau de dragoste, cu fiecare am putea avea o experiență diferită. Viața ne oferă o mulțime de lucruri care să ne ajute, să ne facă mai satisfăcuți, mai împliniți, mai fericiți. Nu trebuie căutate undeva în India sau Tibet, ele sunt lângă noi, doar trebuie să ne dăm jos vălul cenușiu din fața ochilor și să începem să TRĂIM.

Mai știți cum se face asta? Puteți începe prin a-l ruga pe preot să vă stropească cu apă vie peste ochi, apoi sa-i deschideți și să vedeți culorile florilor care vor umple orașul de Florii, să le simțiți mirosul, să auziți foșnetul frunzelor ce au învelit copacii cu un verde viu, să vă apropiați de oamenii care își doresc același lucru – ca viața să triumfe!

Bucurii de Florii vă doresc!

20160416_135527

 

ea.md: Sanda Diviricean, de Florii: „Trebuie să ne dăm jos vălul cenușiu din fața ochilor și să începem să TRĂIM”

http://Sanda Diviricean, de Florii: „Trebuie să ne dăm jos vălul cenușiu din fața ochilor și să începem să TRĂIM”