Întrebarea care stă la baza conștiinței umane, la baza personalității, la baza autodefinirii noastre ca personalitate. Este întrebarea de bază, de fundament, formulată de marele poet și dramaturg englez, dar și un profund cunoscător al naturii umane, William Shakespeare. Dacă pătrundem sensul acestei întrebări, pătrundem adânc în cunoașterea sensului vieții. „A fi” înseamnă a trăi, a alege în favoarea vieții. „A fi” reprezintă existență, respirație, mișcare, acțiune, afirmația propriei prezențe pe pământ. „A nu fi” înseamnă alegere în favoarea morții, a inexistenței, a inacțiunii, a alegerii de a nu te afirma.
Această întrebare există în orice altă întrebare pe care ne-o punem și ne determină să alegem în favoarea existenței sau a inexistenței a ceva în viața noastră. „Să lucrez sau să stau acasă? Să fac un copil sau să nu fac? Să-mi realizez visul sau nu? Să plec în călătorie sau nu? Să mă specializez în ceva nou sau nu?”. Și atunci când ne punem întrebarea care ar fi specialitatea pe care s-o alegem, dacă nu facem alegerea potrivită dorinței noastre, facem un pas spre a „nu fi”. Pentru că „a fi” este strâns legat de ființa noastră, de cine suntem noi cei reali, cei adevărați. „A fi” înseamnă a fi tu însuți.
Un copil se manimestă mereu așa cum este, sincer și în contact cu ființa lui adevărată. Vârsta adolescenței începe să-l acopere însă, strat cu strat, de norme sociale, de idei preconcepute, de îndoieli despre propriile simțiri. Cei care au un spirit luptător, vor trece peste toate obstacolele pentru a-și păstra Eu-l lor. Alții, mai slabi de înger, pot să cedeze în fața presiunilor sociale și a greutăților. Fiecare cedare este, însă, un pas spre trădare de sine, spre a „nu fi… Eu, cel adevărat”. Luptele interioare sunt grele, greu de conștientizat sau odată conștientizate, și mai greu de suportat. Preferăm să le proiectăm în exterior. Odată canalizată în exterior, energia interioară nu are decât două căi, fie o folosim ca să creăm ceva, fie să distrugem ceva (deseori niște dușmani imaginari).
Sigmund Freud a explicat, la rândul său, cum se manifestă această tendință a omului spre „a fi” sau „a nu fi” la nivel subconștient. Sunt două forțe interioare opuse. Una este tendința spre Eros (zeul dragostei) – este forța dragostei, a iubirii, forță constructivă, care ne împinge spre creștere și dezvoltare; cealaltă este tendința spre Tanatos (zeul morții) – este forța distructivă, respectiv autodistructivă, care ne trage în jos. Nefiind conștienți de acest lucru, ne pierdem deseori în căutări inutile, încercând să găsim o cale diferită de aceste două. Începem viața cu lucruri complicate, frământări, ne epuizăm energia fizică și psihică, ca până la urmă să înțelegem cât de simplu este totul. Orice alegere pe care o facem, este alegerea între „a fi” sau „a nu fi”, alegerea între iubire sau distrucție, între bine sau rău.
Multumesc.