Avem perioade când nu ne place să ne sărbătorim ziua de naștere, avem perioade când o accentuăm printr-o petrecere mare, avem perioade când vrem să fugim de toți și s-o sărbătorim în liniște, în doi. Este ziua când ne permitem să facem ce vrem…cel puțin după patruzeci. Așa am făcut eu.
Când am împlinit patruzeci de ani, parcă am trecut într-o altă dimensiune. În acea zi am urcat pe munte, la peste 3000m. Era 11 iunie, deci început de vară, dar zăpada îmi era până la genunchi și viscolea. Deși înțelegeam că e un fenomen normal pentru o asemenea înălțime și pentru acel loc, totuși nu-mi venea să cred ochilor. Dar ce m-a uimit cel mai tare și am perceput asta ca un semn pentru mine, este că a doua zi, când m-am trezit, ningea ca în povești și jos, la poalele muntelui (în iunie!), peste acoperișuri, peste copacii verzi, peste flori, ningea peste trecutul meu, peste sufletul meu.