Idei pentru Ziua Copilului

11154802_1584214955171526_2796275571907751592_o

De Ziua Copilului, încearcă  să redevii și tu copil, măcar pentru o zi. Să fie și ziua ta, de ce nu? Imaginază-ți că ai băut o licoare fermecată și te-ai micșorat ca Alice și ai putut pătrunde în lumea copilului tău. Un mai mare cadou nu poți să-i faci, te asigur. Nu miza doar pe cadourile materiale și bucuria de moment, astfel de cadoruri nu rămân în suflet.

Continuă să citești Idei pentru Ziua Copilului

Despre perfecționism

~1464294835~IMG_1787 (1)

De câte ori ați văzut oameni perfecționiști fericiți? I-am văzut satisfăcuți, bucuroși pentru o oră, o zi, pentru momentele în care au pus lucrurile în ordinea perfectă pe care și-o imaginează ei. Dar mai mult am văzut efortul uriaș pe care îl depun uneori pentru nimic, iar deseori tristețea și disperarea pentru că nu pot să atingă sau să mențină perfecțiunea. E greu să fii fericit cu o povară atât de mare în spate.

Continuă să citești Despre perfecționism

Greșim când ne programăm să fim părinți perfecți

IMG_9636

Pentru că voi avea curând un training cu părinți, am început să mă gândesc la ce le voi spune, iar unul dintre subiecte vreau să-l împărtășesc, în avans, pe blog. Unii părinți vin la astfel de traininguri pentru a afla ceva nou despre relația părinte-copil, dar majoritatea vin pentru că îi deranjează ceva în relația cu copilul, nu fac față rolului de mamă sau tată, se simt depășiți de unele situații din familie sau de la grădiniță\școală. Vom vorbi despre acestea și despre altele, dar aici vreau să mă refer la un aspect. Prima eroare în educarea copilului, după părerea mea, se produce în mintea părinților mult înainte ca acest copil să se nască. Și mie mi s-a întâmplat la fel, într-o anumită măsură. Noi credem că o să fim niște părinți foarte buni, mult mai buni decât au fost părinții noștri pentru noi. “Părinții mei n-au știut de ce am avut eu nevoie, – ne zicem, dar eu știu exact de ce are nevoie un copil și o să-i ofer copilului meu tot ceea ce îi trebuie.” Desigur că vrem să-i oferim copilului tot ce e mai bun, dar știți cum e cu intențiile bune și unde te pot duce uneori…

Dacă noi nu am primit ceva de la părinții noștri și am rămas frustrați, asta nu înseamnă că și copilul nostru are nevoie de același lucru. De exemplu, eu eram un copil sociabil, dar părinții mei nu m-au dus la grădiniță, iar pe strada unde trăiam noi erau foarte puțini copii. Eu am crescut cu senzația că nu am avut suficientă comunicare cu semenii până la șapte ani, de aceea am ținut să-mi dau primul copil cât mai devreme la grădiniță și să-l introduc oarecum forțat în diverse cercuri de copii, ca să înțeleg mult mai târziu ce greșeală am făcut. El nu avea deloc nevoia de a se afla printre copii, așa cum credeam eu, nu la vârsta la care am considerat eu, nu de atâta comunicare și nu cu atât de mulți copii.

Copiii noștri nu sunt niște prelungiri ale noastre. Ei se pot naște cu alt temperament, alt sistem de percepție, se dezvoltă în alt ritm. Și părinții se trezesc oarecum uimiți în fața acestor constatări. Dar de ce nu vrea el să danseze, dar cum să nu-i placă circul, dar cum să nu-i placă să citească, cum să nu-i placă vioara sau pianul? Pentru că poate nu a venit încă gustul pentru aceste activități sau nu i-au fost prezentate în așa fel încât să-i placă, poate are alte preferințe, poate îi este frică de clovni etc. Orice împotrivire a copilului, însă, este percepută de unii părinți ca un rateu. Ca și cum ceva nu ar fi în regulă, fie cu ei, fie cu copilul, atât de preocupați suntem să fie totul cum trebuie, cum știm noi că trebuie să fie.

Alt motiv pentru care consider că nu trebuie să ne programăm să fim părinți perfecți, este că tot noi vom avea de suferit când vom constata că nu am fost atât de buni sau ne-o va spune propriul nostru copil când va mai crește. Ne vom simți vinovați sau ne vom apăra spunând că am făcut totul pentru ei. Copii însă nu au nevoie nici de sentimentul nostru de vină, nici să facem totul pentru ei, dar mai ales să-i facem responsabili pentru sacrificiile noatre. Ei nici măcar nu au nevoie de niște părinți perfecți. Pentru că dacă vreți să le transmiteți această senzație, veți greși dublu – 1. Pentru că nu sunteți perfecți și vă mințiți copilul și 2. Pentru că într-o zi va descoperi asta și se va simți trădat.

Nu încercați să fiți în fața copilului altfel decât sunteți, fiți naturali, recunoașteți când greșiți, dați-i motive să se mândrească de voi, lăudați-l când face ceva bun și iubiți-l necondiționat. Cel mai important lucru pe care îl puteți face ca părinte, este să-i transmiteți încrederea că îl iubiți și îl veți iubi mereu pentru cine este. Puteți fi nemulțumit sau supărat pentru ce face, dar asta nu înseamnă că nu îl mai iubiți. Un părinte care nu-și  condiționează niciodată dragostea, deja este un părinte bun.

Voi dezvolta acest subiect la training, probabil și în postări viitoare pe blog.

 

Despre putere

10251982_1514636858796003_3171147002873871503_n (1)

Cine este un om puternic? Un răspuns care ne vine automat, este că un om puternic este un om care are putere. Dacă ne referim la partea fizică, da. Cine are forță și rezistență fizică, este puternic. Dacă vorbim despre o persoană inteligentă, un geniu in matematică, de exemplu, acesta este puternic în domeniul său. Desigur, în fața unui halterofil, puterea sa nu are nici o valoare și invers. Spunem că un om care are bani și influență este puternic, dar pomenit într-o pădure, în fața unui urs, puterea sa financiară nu-l va ajuta cu nimic. Deci putem fi de acord că puterea este o noțiune relativă.

Totuși, visul oricărui băiat este de a deveni un om puternic, iar înțelegerea a ceea ce înseamnă asta vine din familie, în special de la tată. Unii tați își duc băieții la box să le dezvolte forța fizică, alții îi duc la șah să le dezvolte mintea, alții îi iau cu ei la biserică să le dezvolte spiritul etc . Cert este că bărbații, și cei mici și cei mari, își doresc să fie cât mai puternici și acționează ca să-și realizeze acest scop. Acest lucru este minunat, pentru că bărbații sunt cei care ne protejează, ne apără, ne aduc hrana în casă, iar ca să poată face toate astea, au nevoie de putere, de energie și de competențe. Există o problemă de substanță aici – mulți tați, bărbați, băieți, trăiesc doar iluzia puterii, axându-se pe un singur aspect, cel mai des pe cel fizic la începutul vieții, apoi pe cel material sau intelectual. Puțini înțeleg că puterea adevărată este cea psihică și ea este un fel de fundament pentru toate celelalte. La ce îți servesc mușchii, banii sau cunoștințele, dacă nu știi să le gestionezi. Dacă în interior ești slab, la un moment dat le vei pierde pe toate. Aici am vrut să ajung. Eu cred că să fii puternic în interior înseamnă 1. să ai echilibru emoțional, 2. niște valori clare și 3. să ai un crez. Când acestea trei se împletesc, formează un fel de “tulpină” a personalității. Această “tulpină” se întărește cu anii prin realizări, prin scopuri atinse, prin experiențele trăite.  Desigur echilibrul se educă, iar emoțiile trebuie învățate a fi gestionate. Unui băiat trebuie să i se explice consecințele agresivității, de exemplu. Valorile le preia din familie de obicei, dar și de la oamenii pe care îi admiră, care sunt un exemplu pentru el. Pe parcursul vieții valorile se schimbă, dar important este ca ele să existe la fiecare etapă de dezvoltare a băiatului. Iar când spun crez, ma refer în primul rând la încrederea în sine, la acea siguranță pe care trebuie s-o aibă orice bărbat că va reuși, indiferent de obstacolele din calea sa.  

Am scris mai mult despre bărbați pentru că noțiunea de putere se asociază mai mult cu ei, ceea ce nu înseamnă că femeile nu pot fi puternice. Puterea femeilor este în feminitatea lor, iar aceasta le este dată din născare. Trebuie doar să aibă grijă să n-o piardă, ci dimpotrivă, s-o dezvolte și să învețe să se bucure de ceea ce îi poate oferi aceasta, indiferent la ce etapă a vârstei. Femeia posedă o putere divină, ea este creatoare de viață. La ce putere mai mare poți aspira? Dar nu toate femeile realizează cu ce sunt înzestrate și încearcă mereu să devină mai „bărbate” – să demonstreze că și ele pot să-și pună scopuri și că pot să le obțină, că pot crește în carieră, că pot câștiga bani. Foarte bine, dar aceste lucruri trebuie făcute mereu cu grija de a nu te pierde în ele și mai ales de a nu-ți pierde feminitatea, adică adevărata putere feminină.

Bărbați sau femei, suntem puternici atunci când avem acces la potențialul nostru, știm cine suntem și ce vrem, atunci când avem încredere în legile Universului și în noi, atunci când știm că orice ni se poate lua în viață, dar puterea interioară va rămâne mereu parte din noi și ne va ajuta să recuperăm orice pierdere, oricând.

După Ziua Familiei, despre șabloane și prejudecăți

IMG_5197

Îmi povestea mama despre bunicul și bunica ei, cum adunau copiii și nepoții în casa lor, cum le-au salvat viețile în timpul foametei, dar și alte lucruri care ilustrau momente foarte simple, dar sănătoase și autentice de viață de familie. Mă cutremurau aceste povești, îmi dau fiori și acum, când mă gândesc la ele. Sunt sigură că atât eu, cât și alți nepoți, am rămas cu ceva bun din aceste istorii de familie. Între timp însă fiecare ne-am împrăștiat în lumea largă, trăim schimbările care au loc, ne adaptăm fiecare cum putem la modul în care a evoluat familia, într-o lume total diferită de ceea ce știam din poveștile bunicilor.‎

Atmosfera din familiile moderne este uneori greu de definit, tot mai greu de observat valorile tradiționale ale familiei, instituția familiei parcă s-a birocratizat cumva, dar a devenit și prea materială, în unele familii carierismul a omorât viața de familie în adevăratul sens al cuvântului, oamenii trebuie să câștige tot mai mulți bani, pentru a face față vieții moderne și costisitoare, cu nevoi materiale tot mai dificile, cu tentații tot mai mari, cu o concurență profesională tot mai mare și cererințe tot mai grele. Iar asta crează adevărate drame uneori, mulți se pierd în atmosfera de la muncă, iar când revin în familie nu se pot debarasa de tensiunea de la birou, nu mai au puterea să se bucure de lucrurile frumoase de acasă, deseori nici măcar nu le mai observă.‎  Nu trebuie să ne limităm la a căuta vinovați în jurul nostru pentru că ni se întâmplă asta, mai întâi trebuie să conștientizăm că modul în care ne comportăm în familie ține de noi, decizia de a lăsa la ușa casei problemele exterioare tot de noi ține, noi suntem cei care decidem cum vrem să fie atmosfera în familia noastră. Dacă în casă e tensiune, înseamnă că așa am ales noi să fie, unul a ales să își descarce supărările, altul a acceptat ca acest lucru să se întâmple și poate chiar l-a încurajat.

Nimic din lumea materială nu ar trebui să schimbe sensul real pentru care familia a fost întemeiată, ‎nu lăsați necazurile exterioare, indiferent de unde sunt ele, să vă umbrească viața de familie, nu vă descărcați în familie supărările acumulate la muncă, nu vă „abandonați” familiile în favoarea carierei și a banilor. Nici cariera si nici banii nu vă vor oferi vreodată dragostea și căldura unei familii, vă vor da poate multă putere, dar o putere exterioară, care poate vă hrănește mintea, dar vă înfometează sufletul și vă lasă fără putere interioară. 

Și societatea noastră trebuie să se modernizeze, să nu mai promoveze șabloane despre cum trebuie să arate familia, ci să permită fiecărui individ să-și definească familia așa cum o simte el și cum se regăsește mai profund în ea. Familiile noastre sunt diferite, noi suntem diferiți, viețile noastre sunt diferite și e normal să fie așa, nu preluați modele false și nu încercați să le urmați doar pentru că vi se pare că familia respectivă e perfectă. De câte ori nu ați avut surpriza să descoperiți realitatea dintr-o familie pe care o considerați perfectă, când soții s-au despărțit sau ați aflat diferite lucruri neplăcute care se petreceau la ei? Ați trăit dezamăgiri pentru că nu înțelegeați cum acea familie, pe care o considerați model, a ajuns la o astfel de situație. Dar de ce să căutați un model, de ce să vă uitați după familii „perfecte”? Nu căutați modele în exterior, trăiți doar în interiorul familiei voastre, autentic și cu pasiune.

Nu uitați că familia este acel loc intim, privat, unde sunteți apărați, unde nu sunteți judecați, unde găsiți tot timpul o vorbă bună, un zâmbet, întelegere, poate singurul loc în care sunteți acceptați necondiționat așa cum sunteți. 

De ce îi rănim pe cei dragi

Sanda-F-0023

Deseori ne purtăm inacceptabil cu propriii copii, cu soțul/soția, cu fratele sau sora, cu părinții. Le spunem cuvinte care dor, apoi regretăm și ne simțim vinovați. Apoi iar ne supărăm, iar ridicăm vocea și îi rănim… Suntem conștienți că nu procedăm bine, dar nu reușim să ne controlăm, supărarea ne orbește și nu mai vedem suferința de pe fața celuilalt, ne surzește și nu mai auzim nici un argument. Cea care controlează situația este emoția (de supărare sau furie). Dar cum se întâmplă că le producem suferință tocmai acelora pe care îi iubim mai mult?

Cauza se află adânc în inconștientul nostru și, din păcate, formează un cerc vicios. Când se naște copilul, mama este universul său, este cea care îi satisface toate necesitățile, este adorat de ea și de toată familia . Pe măsură ce crește, copilul descoperă că nu este singurul adorat de mama, că mai există frați și surori, că mama îi iubește și pe ei, și pe tata, că mama îl lasă la grădiniță ca să meargă la serviciu, că nu toți și nu mereu sunt binevoitori, că există pedepse etc. Toate acestea sunt lucruri normale și fac parte din dezvoltarea unui copil, dar sunt percepute de acesta (inconștient) ca trădări. Atunci când copilul va crește, el se va răzbuna, în diferite feluri, pentru suferința pe care i-au provocat-o (inconștient) membrii familiei lui, în special pentru momentele de agresivitate, de nedreptate, pentru pedepsele pe care nu le-a înțeles. Pe de altă parte, părinții își crează uneori așteptări de la copii: „copilul meu va fi nu știu cum și nu știu cine”. Când copilul deviază de la imaginea creată de părinți, el este imediat „adus pe calea cea dreaptă”, prin explicații, certuri, pedepse. Acestea îi dau senzația copilului că dacă nu este așa cum vor părinții, înseamnă că nu este în regulă, a dezamăgit, este rău, i-a trădat și el pe ei. Comportamentul lui va fi cel mai adesea unul agresiv. La fel se vor manifesta și părinții. Conflictul este gata, iar situații care să-l accentueze vor apărea iar și iar, până când cineva din familie (un adult, desigur) va conștientiza unde se află rădăcinile problemei.

Alt motiv pentru care îi rănim pe oamenii apropiați, este că ne simțim justificați s-o facem, ne gândim „cine o să mă înțeleagă, dacă nu ai mei?”. Ne întoarcem acasă de la serviciu tensionați, supărați pe șef sau pe un coleg, cărora nu am putut sa le spunem în față tot ce gândim și ne descărcăm pe cei de-acasă. În astfel de momente nu suntem în stare să vedem ceva pozitiv, tot ce avem nevoie este să ne descărcăm nervii și, dacă nu am reușit s-o facem cu vinovatul propriu zis, vom găsi orice motiv de greșală a celui de lângă noi, să ne descărcăm pe el. Bineînțeles că nu suntem atât de malefici încât să planificăm toate acestea în cap, în drum de la serviciu spre casă, nu-i jignim pe cei dragi intenționat și nu ne dorim ca ei să sufere. Dar… ne simțim neînțeleși, frustrați, deprimați și nu ni se pare drept să suferim doar noi, nu ni se pare normal ca cineva să fie bine când nouă ne este atât de rău. Îi rănim pe cei apropiați pentru că știm că gradul lor de toleranță față de noi este mult mai mare, pentru ca ne iubesc și vor răbda, deci avem senzația că nu riscăm nimic. Oare chiar nu riscăm nimic?!

Ar fi mare păcat să nu acordăm atenția necesară acestui subiect, să nu încercăm să reparăm cât mai repede situațiile conflictuale din interiorul familiei, în primul rând. Dacă azi vom neglija relațiile cu cei apropiați, maine ne putem trezi cu ei foarte departe. Câte cazuri sunt când copiii nu mai vin nici măcar sa-și viziteze părinții, atât au rămas de afectați de relațiile proaste cu ei, câte divorțuri au loc pentru că la un moment dat unul dintre parteneri sau ambii au decis ca-și pot permite să-și descarce nervii unii pe alții, câte prietenii au fost distruse din motive de ignoranță față de nevoile celuilalt. 

Dar ce putem să facem? Cred că putem să ne protejăm copilul de a se simți trădat și de a-și dori să se răzbune, dacă îl creștem cu multă dragoste și înțelegere, dacă îl lăsăm sa se dezvolte ca personalitate individuală, să nu încercăm să-l facem să fie cum vrem noi. Mai putem să încercăm să înțelegem cât mai bine psihologia copilului, pentru a evita scenele de agresivitate, dar în primul rând să ne înțelegem cât mai bine pe noi înșine, pentru a nu ne lăsa pradă emoțiilor, a nu ne crea așteptări false, pentru a nu evalua ceea ce face copilul nostru prin prisma acestor așteptări false. Copilul nu este o prelungire a noastră, este un om diferit de noi. E bine să observăm aceste diferențe, să observăm ce îi place lui să facă și să încurajăm asta, să nu mai proiectăm asupra lui neîmplinirile noastre personale sau profesionale, să nu încercăm să ne luptăm cu aceste neîmpliniri transferându-le asupra copilului nostru, să ne înțegem corect trecutul și să nu mai căutam compensări în prezent. Cred că mai putem să încercăm să conștientizăm de fiecare dată motivele supărării noastre și să găsim alte soluții pentru a ne calma (discutarea subiectului, sport, plimbări, yoga, ocupații preferate, orice simțim că ne ajută să scoatem tensiunea și să ne echilibrăm emoțiile). Descărcați-vă emoțiile negative prin activități în care nu vă răniți apropiații. Aducerea emoțiilor negative din exterior în interiorul familiei, nu rezolvă problema, ci crează încă una, poate mult mai gravă și dureroasă.

Prețuiți ce aveți frumos în jurul vostru!

P.S. E o temă foarte complexă si sensibilă, voi reveni la ea pe blog și la seminariile pe care le țin. 

Stereotipuri despre singurătate

41-MM05_Marilyn_Monroe_Tin_Sign_Happy_Alone

Sunt multe stereotipuri în societatea noastră legate de singurătate, sunt prea mulți oameni care îi judecă pe cei singuri și ajung să le pună chiar diagnostice nedrepte și false.

Mai demult, singurătatea era considerată aproape o boală. O femeie singură, care a trecut de 25-30 de ani, era (și mai este) tratată aproape ca o paria, ca un om neputincios, un om cu probleme. Chiar dacă această femeie a dezvoltat o afacere, are 2-3 facultăți si nenumărate specializări profesionale, are un cerc de prieteni în care se simte bine, iși permite să zboare în vacanțe la Paris sau Roma, toate astea nu contează dacă nu are un bărbat alături. Și vecina ei, care nu are nimic din toate astea, dar îl are pe Mișa, se va simți justificată să spună „săraca, nu are și ea un bărbat la casă”. Să ai bărbat, să fii căsătorită,  la noi e considerat de către unii a fi apogeul tuturor realizărilor. Ca și cum a fi într-o relație este tot ce-și dorește o femeie, dacă nu are o relație, nu are nimic. Am auzit că unele mame chiar își educă fiicele într-un astfel de spirit. În spiritul veșnicei dependențe de partener, emoționale și financiare. E o problemă de mentalitate, pe care societatea noastră ar fi cazul să înceapă, măcar încetișor, să o depășească, să nu mai fie judecați oamenii după stereotipuri demult depășite în lumea modernă.  O femeie este în primul rând femeie în lumea ei, bărbatul vine să-i completeze această lume, să o împlinească pe alte planuri, atunci când vine sau dacă vine.

Cunosc istoria unei femei care a făcut tot posibilul să plece din țară, atât se simțea de necăjită de toți pe acest subiect, era privită ca un om nerealizat doar pentru că nu era văzută cu un bărbat lângă ea și nu exista acea împlinire șablonară pe care o căutau cei din jurul ei. Odată plecată și stabilită într-o țară din Europa, a descoperit că nu o deranjează deloc să fie singură, dimpotrivă, se simte chiar foarte bine, iar acolo un om singur nu este privit ca un om bolnav.

Este minunat sa-ți găsești jumătatea, scriu asta și din propria experiență, să te regăsești în bărbatul\femeia iubit\ă, să ai o relație frumoasă. Dar dacă nu este să fie ( și uneori nu este sau nu este acum) , de ce opțiunea de a fi singur este atât de rea? A putea sa-ți acorzi timp, să te ocupi de ceea ce-ți place, să fii responsabil de propriile decizii, să te duci unde vrei, când vrei, cu cine vrei, mi se pare un lux astăzi. Sunt mulți cei care își iubesc casa, pisica sau orhideea. Ei revin in zona lor de confort, acolo unde totul este cunoscut și plăcut și ar putea să se bucure de toate astea dacă n-ar fi mediul care le bagă în creier ideea că așa ceva nu este normal. Că nu poți să te simți fericit dacă ești singur. De ce? Un om care se simte bine să iasă singur la o plimbare, să meargă singur la un concert sau un film, mi se pare a fi un om  împăcat cu propriul Eu, cel puțin la etapa respectivă. A te simți bine în propria companie, iarăși, e un semn de maturitate, de autocunoaștere.

În același timp, poți să cunoști mulți alți oameni, să comunici intens, să ai mai multe relații poate, să înveți ceva din ele și să decizi tu dacă îți dorești să ai un partener de viață sau nu. Și dacă dorința va fi în favoarea singurătății, poate că așa trebuie să se întâmple, pentru cât timp, asta doar tu decizi, nu decide societatea pentru tine. Pentru că orice relație are un sfârșit. Și mai rău este dacă acest sfârșit se produce în interiorul relației și te simți singur fiind în cuplu. Iar la aceast ultim aspect, ar trebui să reflectăm mai mult… Cine e mai nefericit, cel care e singur și își asumă conștient această singurătate sau cel care se simte singur în interiorul unei relații?

Dar mulți nu decid în favoarea cuplului și nici în favoarea singurătății, ci în favoarea societății. Prin acest text nu promvez singurătatea în detrimentul relației de cuplu, ci promovez normalitatea împotriva stereotipurilor depășite și a judecăților nedrepte.

Fiți fericiți, singuri sau împreună, cum vă e bine, dar decideți voi asta!