Omenilor în general le place să creadă despre că sunt buni, unora le place să facă acțiuni de caritate și chiar fac multe lucruri bune, îi ajută pe cei mai nevoiași, îi susțin cu ce pot. Dar mie mi se pare că să fii tolerant e mai greu decât să fii bun, implică o combinație de muncă spirituală și intelectuală. Poți să fii bun aproape din instinct, este o necesitate firească a omului. Dar ca să fii tolerant, ai nevoie de mai mult, ai nevoie de atitudine, de înțelegerea faptului că lumea este diferită. La fel cum într-o grădină pot crește cele mai diferite plante, și mai frumoase și mai urâte, și mai mici și mai mari, și verzi, și roșii, și galbene, cu mai multă nevoie de soare sau de umbră, tot așa și oamenii sunt diferiți. Când intrăm într-o grădină, nu judecăm plantele, ci le acceptăm așa cum le-a făcut Dumnezeu. Când intrăm într-o sală plină cu oameni, începem să punem etichete și să-i judecăm „acesta e gras, acela e urât, acela e cu ochii înguști etc”.
A fi tolerant înseamnă a fi conștient de faptul că nimeni nu are nici o vină că nu este așa cum ai vrea tu să fie, că nimeni nu trebuie să corespundă standardelor și așteptărilor tale, că nu ești tu cel care poate să judece pe cineva. Din simplul motiv că nu ai nici o atribuție la nașterea sa sau la contextul în care s-a dezvoltat.
Un om nu are capacitatea de a decide în ce țară să se nască, cu ce culoare a pielii, ce educație să primească. Asta trebuie să ne amintim de fiecare dată când apare vocea „judecătorului interior” și începe să ne spună cum este o nație sau alta, un om sau altul, cum arată, ce comportament are etc. Trebuie să ne amintim că toți suntem oameni și suntem diferiți, toți avem suflet, toți avem aceleași necesități umane, toți avem nevoia de a fi acceptați așa cum suntem. Am putea-o numi „eu, împreună cu alții „ sau „ eu și alții”. Simțiți diferența de poziționare? Eu pot decide să fiu parte a lumii, așa cum a fost conepută ea sau mă pot poziționa separat, adică să aleg să fiu singur și să privesc lumea din exterior, judecând-o.
Toleranța presupune inteligență emoțională, capacitatea de a simți ce simte altul, de a te „încălța în papucii altuia”. Este un nivel superior de percepție a oamenilor și a acțiunilor acestora. Putem să ne dorim să ajutăm un om, să-l schimbăm chiar, dar nu înainte de a-l accepta. Pentru a înțelege mai bine ce simte alt om, trebuie să ne punem în locul lui (cum au făcut câțiva funcționari dintr-un orășel european și au petrecut o zi întreagă într-un scaun cu rotile, iar după asta au construit treceri speciale în tot orașul) sau să ne imaginăm cu lux de amănunte cum trece acea persoană prin problema cu care se confruntă, care sunt frământările, durerile, fricile ei. De cele mai multe ori, acest gest de înțelegere și empatie este tot ce-și dorește un om mai trist. Simplul fapt de a fi alături de un om într-un moment mai greu și de a-l accepta așa cum este în acel moment, îl va motiva să producă o schimbare în viața sa.